Era a doua zi printre străduțele Parisului și nu ajunsesem în nicio librărie. În timp ce urmăream traiectul către 4 Place Edmond Rostand în care trebuia să ajungem pentru a ne întâlni cu Tamara Jacobsen, îmi aruncam ochii și picioarele prin cât mai multe locuri. Mi-au atras atenția câteva cărți expuse pe tejgheaua unui anticariat care se intersecta cu pietonii de pe Rue de l’Odéon. Am pus la întâmplare mâna pe un volum de poeme apărut la Gallimard, sigur le pot traduce cu ușurință cu google translate, mi-a trecut prin minte, sperând că programul funcționează mai bine decât funcționa când îmi făceam temele la engleză acum 10 ani. Voiam să am o carte de poeme în franceză, să mă chinui singur să le traduc, să le înțeleg, să mă bucur de ele. Am apelat la toată engleza învățată din cântece și în timp ce am intrat în anticariat am spus: bonjour. Nu s-a uitat urât la mine când și-a dat seama că sunt străin. Și chiar dacă ar fi făcut-o, așa cum am mai pățit prin Paris, m-am vaccinat de mult. Nu-mi mai fac niciun rău cei care te judecă doar pentru că vorbești altă limbă sau te-ai născut într-un colț de lume diferit. Dintr-o dată am devenit curios. How it’s called this place in french? It’s a librairie (avec un accent parisien) spune. No, no, it’s not a librairie, îi arăt cartea din mâinile mele. This is not new, this is old. In my language we call it “anticariat”. Aah, you are italian!? (accent parisien) No, I am romanian. Oh!? Do you know “Siorán”? Of course I Know Cioran. Am înnebunit de bucurie, evident. M-a scos din anticariat, mi-a făcut semn cu mâna către mansarda unei clădiri de lângă noi. Acolo a locuit Cioran. Tatăl meu l-a cunoscut, eu eran mic pe atunci, nu stiam cine e, venea la noi. I think I know what you mean, spune. Nous avons quelque chose de similaire ici. Ils s’appellent les bouquinistes et ils sont nombreux le long de la Seine.
Am călătorit la Paris știind doar unde mă voi caza. Am descoperit locul la pas. Nu mi-am propus nimic. Nu am avut niciun obiectiv în afară de seara de lectură în care am citit din Îmi pipăi cu frică tălpile în cadrul clubului literar Cosmose. Inconștiență? Prostie? Poate, mai ales acum că a venit *cu*vânt****cen*zu*rat* peste noi și cine știe ce condiții va trebui să îndeplinim pentru a mai putea călători. N-am apucat să văd bouquiniștii pe Sena și nici nu știu dacă ei mai există acum, mi-am imaginat niște căsuțe pline cu romane și volume de poezii, un fel de spații tăiate în piatră situate pe malul râului. Astăzi, în timp ce scriam această amintire, am căutat o fotografie cu acești locuitori ai Senei. Mă bucur că din noiembrie (de când am vizitat Parisul) până acum, am avut timp suficient să mă gândesc la bouquiniștii din imaginația mea. Creierul a început deja să creadă că acea amintire imaginată e una reală.