Albert Denn este un poet de maximă serenitate, poezia lui e un mix între un haiku și un koan, ceva misterios. Dacă orgia e legată de puterea sunetelor, la el este o dorință de estompare și o dorință de a lucra cu subtilul, cu muzica, trimit la acele instrumente japoneze care sunt atinse și produc un sunet, ajunge să atingi și acea vibrație ține foarte mult. Cumva, în acea zonă este Albert, diferit față de generația lui care e zgomotoasă și violentă, el vine cu o delicatețe teribil de mare, delicatețe, fragilitate, tăcere.
Recenzie scrisă de Alina Roiniţă în revista Observator Cultural, februarie 2019
“Albert Denn ne propune o poezie deplină. Această deplinătate rezultă din delicatețea unui limbaj aforistic aproape perfect, din curajul de a explora necunoscutul și din puterea de sintetizare a unor răspunsuri care ar putea fi dezvoltate în pagini întregi de filozofie.”
Recenzie scrisă de Alina Roiniţă în Filologisme.ro, februarie 2019
“Când am citit prima dată poezia lui Albert, nu știam exact unde aș putea să o încadrez, fiindcă nu e nici pe departe un soi de fracturism, nici unul de utilitarism, deci nu aparține generației mileniu. Cumva, acest lucru m-a bucurat. M-a bucurat să văd o poezie care s-a îndepărtat de ceea ce se scrie în vremurile noastre. E o poezie deplină care reiese din delicatețe, din aforisme, din curajul propriu de a se descoperi în fața cititorului. Albert este un căutător de idei, dar nu unul care vrea să se afilieze curentului, ci unul care vrea să se afle pe sine. ”
Recenzie scrisă de Gellu Dorian în revista Convorbiri Literare, ianuarie 2019
”Puţinătatea cuvintelor din care Albert Denn face poezie duce după ea şi pauperitatea limbajului poetic, la cel lexical mă refer, care însă dezvoltă un substrat ideatic de reală vitalitate. Cerebral, rece uneori, dar şi atent la detalii de moment, de viaţă, de lume, poezia astfel scrisă îl apropie de un anume autenticism care se aşează în pagină cu o singularitate ce-i dă dreptul la o astfel de categorisire. (…) Sunt şaptezeci şi trei de fragmente, cele mai multe memorabile, bine scrise, cu o experienţă a simplificării notaţiilor, încărcate cu sensuri, pe care, dacă vrei să le înţelegi, trebuie să le citeşti cu atenţie.”
Recenzie scrisă de Pavel Nedelcu in Revista Liternautica, februarie 2019
“”Albert Denn este o voce debutantă originală în panorama literaturii românești contemporane iar poemele sale, fără context și recomandare, ba chiar fără nicio prezentare, ar vorbi oricum de la sine. ”
Breviar Editorial – Recenzie scrisă de Eugenia Țarălungă in Revista Viața Românească, octombrie 2019
“Îmi pipăi cu frică tălpile, de Albert Denn, seria Poezie, colecția Debut, Casa de pariuri literare, București, 2018, 90 pagini.
„era un pixel/ pe un zâmbet/ sau un zâmbet/ pe un pixel/ îl desenam pe faţa ta/ în două locuri în acelaşi timp/ nu degeaba ne naştem/ cu două mâini” – așa spune poetul debutant pe la mijlocul cărții lui de poezie. Dacă, într-un alt timp, Arghezi voia să se-ndrepte spre cer în căutare de certitudini („Vreau să te pipăi și să urlu: «Este!»”), aici regăsim o altă paradigmă, poetul găsind cu cale să se întoarcă spre perechea cerului, spre pământul pe care stă cu tălpile-pereche.
Albert Denn plasează doiul pe primul plan. Două țări: România și Spania fac parte din biografia lui (este născut la Balș în 1990, plecat la 13 ani din țară). Implicit, două culturi. Care nu par a duce la sfâșiere, la dezbinare, ci la mai mare stabilitate: cu tălpile pe pământ, nemișcat, nedumerit, îți poți pune întrebări și poți visa în voie. Poți să taci în voie. Visul și tăcerea se cheamă unul pe altul, chiar și în epoca pixelilor: „Fără-ndoială că tăcerile nu se pot supune marcajelor stricte ale creierului. Visul e copilul tăcerii. Albert l-a citit pe Calderon, cu siguranţă că l-a citi Ortega y Gasset. Cei care tac vorbesc în creierul lor. De-aceea Albert visează «idei»! Un drog mai puţin consumat în «boema» actuală în general”. Ca de obicei, Nora Iuga este entuziastă în prezentarea câte unui nou poet, dar și precisă, prefigurând liniile definitorii ale posibilei lui poetici ulterioare.
Albert Denn este mai mult decât un poet cerebral, este „un «ciudat» aparent cuminte”, acesta fiind chiar titlul prefeței volumului. Un insolit pictor de tablouri pentru totdeauna, chiar dacă eternitatea este, și ea, o altă iluzie (nu a lui Sancho Panza, firește): „dacă ne-am iubi/ într-un tablou/ ne-am iubi pentru totdeauna”.
Brèves annotations sur un premier recueil d’Albert Denn
Les courts poèmes aphoristiques d’Albert Denn mettent en lumière l’éclat net d’une pensée en filigrane, d’autres tendent plutôt vers un hermétisme énigmatique. Le lecteur paraît s’installer cependant à son aise dans cette opacité. La communication ne s’interrompt pas avec l’hermétisme; c’est fort bien connu, pour le lecteur, les expériences poétiques émergent souvent quand se suspendent partiellement le raisonnement et la nécessité « épistémophilique » d’isoler avec précision le sens. À la manière d’une silhouette qui se distingue au-delà d’un voile translucide, cette fausse transparence s’avère donc parfois une promesse trompeuse qui, entre les plis opaques, ne se laisse pas voir pleinement.
Albert Denn scrie o poezie telepatică, una care transmite dincolo de versul scris. Mereu mă bucur când descopăr poeţi care nu se încadrează în curentul generaţiei lor. Albert iese în evidenţă prin multe trucuri lirice bine ticluite, dar amprenta lui marcă înregistrată e aceea că lasă fără prea mare efort pe pagină mici bijuterii după care alţii sapă mult şi bine. În textele lui, când se termină versul abia atunci începe poezia.
Favente linguis: fiorul din spatele liniștii – Revista Opt Motive nr. 58, aprilie 2021
În cadrul lansării volumului Îmi pipăi cu frică tălpile, poezia lui Albert Denn a fost numită de Simona Popescu frumoasă, cuvântul fiindu-i asociat pentru că reușește să îi redea sensibilitatea, aparent pierdută de ceva timp. Nu pot fi totalmente de acord cu asocierea dintre termen și poezie: desigur, delicatețea și sensibilitatea curg în textul său precum un fluviu liniștit, niciodată tulbure, limbajul este unul diferit față de scena actuală a poeziei românești: simplu, elegant și calm. Însă frumosul pare să suprime forța căutării chintesenței sale, încăpățânarea sa de a empatiza și de a-și crea mica sa cameră în care să aibă acces doar cine îi respectă regulile. Poate aici se ascunde adevărata forță a lui Albert Denn, în ceea ce vrea să descopere pentru a simți dincolo de liniște, dincolo de ceea ce credem noi că ar vrea să descopere, în fond „ce să mai fie de spus?/ oare n-a spus destul liniștea/ în gura mare”.
Între corp, gând și cuvinte. Poezia lui Albert Denn ca dialog maieutic – Revista Opt Motive, noiembrie 2021
Corp-gând-cuvinte pare a fi triada dialectică perfectă ce străbate această colecție de poezie de la un capăt la celălalt. Doar la sfârșitul tribulației interioare, a schimbării de perspectivă, a înțelegerii profunde a sinelui, cel care se simte invitat, adică cine răspunde pozitiv la stimulii poeziei filosofice a scriitorului nostru își câștigă locul alături de el în acel „univers paralel” unde „există doi oameni la fel ca noi/ care se iubesc”. O recompensă binemeritată de ambele părți, dacă ne amintim că însuși scriitorul, la rându-i, plecase la drum șovăitor în căutarea unei iluzii acum concretizate. Teama recurentă a poetului („inima îmi era/ o minge de ping-pong/ ce tot trecea/ de la iubire la frică”) de a explora de unul singur această nouă dimensiune aflată „dincolo de cutie”, „dincolo de gând”, „dincolo de vorbe”, „dincolo de percepția umană a timpului” se va risipi însă doar atunci când cineva i se va alătura în această nouă aventură: „pe o planetă fără copaci/ pe o planetă fără râuri/ fără munți, fără mări/ mai exista un om/ în afară de mine/ și era cel mai frumos loc din univers”.